Tratat de impologie, by Oberkorn

(Al doilea tratat de guvernare a Republicii Cetatii Soarelui de pe insula plutitoare sau foarte scurta introducere in impologie).

Totul a inceput cand mai multi Robinsoni au decis sa-si uneasca insulele. Puse cap la cap au format o cetate, care a primit numele de POGO. Ce le-a manat pe bietele fiinte sa faca acest pas? Probabil plictiseala pe care o traia fiecare pe bucatica lui de pamant si poate izul de libertate ce parea imprastiat de mica sfera pe care o descoperisera intamplator, intr-una din zile, unul dintre ei. Cand doi sau mai multi oameni hotarasc sa-si duca o parte din viata in comun, inevitabil apar relatiile de putere(asta in cazul in care nu se lasa purtati de un sentiment obscen pe care nu e cazul sa-l amintesc aici), iar odata cu acestea politica. Pentru ca nu s-a gasit nici macar un intelept printre Robinsoni, acestia au ales cea mai la indemana forma de carmuire, sau mai degraba de necarmuire a cetatii: anarhia. Fiecare Robinson era propriul sau rege. In acelasi timp, fiecare era si clovnul de la curtea celorlalti regi. Toti erau oratores si belatores, mai putin laboratores pentru ca, in minunata cetate a POGO-ului nimeni nu trebuia sa munceasca. Onorabilul nostru cititor s-ar putea intreba, pe buna dreptate, cum de era posibil asa ceva, sau daca nu are in fata o fabula, ori daca nu are de-a face cu creatia vreunei minti atinse de stricaciune, nascatoare de alcatuiri inchipuite pentru propria inaltare si slava desarta. Pentru a indeparta macar o parte din aceste suspiciuni ne simtim datori a vorbi despre locul in care au ales Robinsonii sa-si construiasca cetatea. POGO-ul a fost construit nu in sanul creatiei divine, ci in sanul creatiei omenesti. Creatia unei copii decazute nu putea decat sa contina un dram de imperfectiune in plus. Omul nu a putut realiza decat o multime de copii diforme si fragmentare ale sferei perfecte ce contine sau care este creatia lui Dumnezeu. Ca urmare, toate artefactele materiale sau spirituale ale omului alcatuiesc niste sfere mult mai mici, diforme, autonome si palide (la propriu); sterile incercari inconstiente de reproduceri ale Marii Sfere. Intr-una din aceste sfere si-au ales Robinsonii sa-si duca traiul zilelor si uneori al noptilor. Asa cum am spus, mica sfera in care a fost construit POGO-ul imprastia un oarecare parfum de libertate foarte ispititor pentru nasucurile eroilor nostri. Nu ne-am propus sa stabilim daca sentimentul de libertate pe care acestia il traiau era sau nu justificat, la fel cum pentru un devotat nu conteaza daca moastele la care se inchina sunt sau nu ale unui sfant. Atata timp cat nu exista indoiala, moastele sunt adevarate si... facatoare de minuni. Sentimentul de libertate exista, iar asta era tot ce conta; freedom, libertate, sloboooz...enie.

Curios lucru, cum avea sa se vada mai tarziu, dorinta de libertate i-a facut sa se inchida intr-o cetate. Life was good. Robinsonii s-au simtit bine pentru o vreme. Turnirurile si balurile ocupau tot timpul cetatenilor, iar acestia nici nu mai faceau diferenta intre ele. Probabil ca "drumul excesului duce catre palatul intelepciunii", dar pentru ca la sosire nu este afisat nici un banner ca sa anunte acest lucru, e foarte probabil ca drumetii sa treaca pe langa acest palat. Spun unii ca slobozenia e cea care produce valori. Daca libertatea precede valorile atunci, fiecare si le creeaza sau alege. Acest lucru a fost valabil atata timp cat fiecare a trait pe insula lui. Dupa ce Robinsonii s-au mutat in cetate, si-au mai faurit inca un pachet de valori, comune de data asta. Am spus pachet pentu a evita sintagma "sistem de valori" dar cea mai potrivita denumire ar fi totusi gramajoara de valori, pentru ca acestea nu erau impachetate atat de frumos ca o ciocolata, ci pareau mai degraba a fi de consistenta si maleabilitatea verzei murate. Aceasta varza murata a primit numele de COD. Odata cu valorile, indiferent daca sunt sau nu de butoi, au aparut norma si ceea ce era in afara normei. Datorita anarhiei care guverna peste cetate, norma sau eludarea ei nu puneau insa prea mari probleme cetatenilor. De multe ori, crima de azi devenea regula de maine asa ca, niciodata nu s-a simtit prea intens nevoia de a se institui vreun tribunal. Micile neintelegeri, inerente traiului in comun, se imprastiau de la sine in momentul in care cineva rostea cuvintele: "Exista un COD!". Era clipa magica in care toti isi aduceau aminte de tablele legii/varza murata peste care nici unul n-ar fi indraznit sa calce.

Intr-o buna zi insa, viata linistita a cetatii a fost intrerupta de sosirea diavolului. Desigur mai aparusera pana atunci straini in orasul lor, dar niciunul nu fusese atat de strain precum diavolul. Secta Robinsonilor se afla in fata unei probleme. Nici macar unuia nu i-a trecut prin gand ca prezenta diavolului printre ei demonstra si existenta lui Dumnezeu. In timp ce necuratul astepta pe insula lui la portile cetatii, cei dinautru au dezbatut daca sa-i faca sau nu loc in mijlocul lor. Majoritatea a decis sa lupte impotriva noului sosit. Strategia Robinsonilor era simpla: ii vor sparge capul cu halbele de bere de la singura carciuma din oras - Ober's Pub. Ce uitasera eroii nostri e ca si primul om ii cazuse victima acestui individ. Slabiciunea omeneasca si know-how-ul superior al dusmanului lor a facut ca sarpele sa castige si sa-si adauge insula sa la POGO. Desi invinsi pe campul de lupta, Robinsonii si-au asimilat cultural inamicul. Ghiavolul a fost transfomat intr-un pici grasunel ce se pisa in fantana arteziana din piata publica. Pe unii ii scandalizeaza, pe unii ii face sa rada, dar de speriat nu mai sperie pe nimeni.

Si pentru ca tot am ajuns aici, poate cititorul e curios sa afle si preocuparile altor cetateni ai minunatei cetati a POGO-ului. Exista in POGO un specialist in civilizatii inexistente dar foarte vii in mintea oamnilor. Sarcina lui e ca, in urma unei atente examinari, sa stabileasca originea elf-iana, dwarf-iana sau gnom-iana a vremelnicelor vizitatoare a cetatii. Mai exista unul care are proprietatea rara de a se afla in acelasi timp in mai multe locuri. Nu se stie exact daca se foloseste de aceasta calitate pentru a fi in mai multe carciumi deodata sau pentru a participa la mai multe simpozioane, colocvii si lansari de carte. Un altul prefera picioare de pui de balta asortate cu bratari. Traind singur pe un nufar, el duce o viata de schimnic. Si mai exista unul care, traumatizat de povestea calatoriei capitanului Scott spre Polul Sud, intreaba pe toata lumea daca stie sa faca de mancare.

Desi ajunsesera sa traiasca intr-un spirit comunitarian, mergand pana la posesia in comun a femeilor, Robinsonii resimteau si un impuls contrar, mult mai firesc omului, am spune noi, acela de a face din sine centrul universului. Urmarea acestui impuls a fost ca fiecare a inceput sa-si sculpteze propria statuie. Aceasta munca de sine a lor nu urmarea scoaterea la lumina a formei ideale inchisa intr-un bloc de materie, ci parea a da nastere unor vitei de aur. De altfel, forma ideala nici nu credem ca ar putea fi scoasa la lumina , ci poate doar la intuneric. Sculptatul propriilor statui nu producea aschii prin-prejur, ci dimpotriva, adauga ceva in plus fiintei lor. Acest ceva in plus care crestea pic cu pic ii facea sa semene unor melci. Daca pentru melci cochilia e casa si parte naturala a corpului lor, pentru Robinsoni, ceea ce carau in spate era doar povara nefolositoare. Desi semanau a melci, cioplitorii de statui nu formau un simbol al regenerarii, ci mai degraba al impilarii. Si uite ca ajungem din nou la problema libertatii si a sclaviei. Desigur pe ei i-ar plictisi aceasta retorica, dar pentru noi, cei ce traim la umbra luminoasa a lui Dumnezeu e un prilej de gandire. Oare adevarul este cel care elibereaza? Inainte de asta ar trebui sa ne intrebam daca erau ei in cautarea Binelui, Frumosului si a Adevarului? Robinsonii n-aveau cum sa stie utilitatea adevarului (presupunand ca aceasta exista) pentru ca, in sfera in care traiau nu exista cuvant pentru notiunea de adevar. In acest caz, ar fi locuitorii POGO-ului damnati si lipsiti de orice sansa la mantuire? Asta doar in cazul in care adevarul este singura cale spre slobozenie. Ne indoim ca este asa. Din moment ce se vorbeste de cat de necunoscute sunt caile ale Domnului, e clar ca sunt mai multe. Poate tocmai bucuria pe care o resimteau atunci cand se strangeau toti in jurul unei lighioane sacrificate si parpalita la foc mic, impanata fiind cu legume si mirodenii, va fi cea care ii face sa ajunga impreuna la un alt ospat, mult mai bogat, intr-un loc cu verdeata si racoare.

Impii sunt niste fiinte care ne agaseaza chiar si atunci cand uitam de ei. Principala lor arma este capacitatea de a ne fura mana. Nu e vorba de mana mancata de Moise in pustiu, ci de mana salbaticului din jungla - forta divina din noi. Se inmultesc prin diviziune, sexul lor nu conteaza. De multe ori apar din neant. Atata timp cat sunt liberi, raman polimorfi si imposibil de stapanit. Sunt liberi, dar nefolositori. E posibil sa ramana nefolositori chiar si dupa ce i-ai prins. Inchiderea lor nu garanteaza nimic, poate doar o clipa de liniste. Unii din impii care misuna de-a lungul sinapselor mele sunt acum inchisi intr-un document electronic. De grija unora am scapat. Nu e cea mai buna solutie de a lupta cu impii. Este doar un paliativ folosit pana la gasirea unui leac mai bun sau o arma care sa-i reduca la tacere. Dar cum deseori provizoriul ramane definitiv...

Cine a citit pana aici, ori are prea multa rabdare, ori nu are ce face pe insula lui. Mehehehehehe...