Pisicile nu mor, by Ubiquus

-Cred că ştiu de ce mor pisicile aşa greu.

-Interesant, ia spune.

-Păi, ştii ce se spune, că pisicile au şapte vieţi…

-A, desigur, dar asta e doar o vorbă populară, şi nu o explicaţie propriu-zisă.

-Nici n-am spus asta. Uite, eu mi-aduc aminte că atunci când aveam vreo zece ani eram foarte pasionat de problema aceasta. Şi, împreună cu un amic „de tinereţe”, vânam pisici prin cartier şi le supuneam la teste, în ceea ce putem numi un efort disperat de cunoaştere.

-Da, copilăria e plină de vehicule şi de mecanisme de dobândire şi de acumulare a cunoaşterii directe, unele mai originale decât altele.

-Mă rog, noi nu percepeam lucrurile aşa savant la vremea aia. Mecanismul nostru a constat în cele din urmă în recurgerea la aruncarea unei asemenea nefericite feline (Mitzi, pisica blocului), de la balconul ghenei de gunoi de la etajul doi. Stai, nu te grăbi cu comentariile! Totul a fost făcut într-un spirit profund ştiinţific. Unul dintre noi stătea sus, la etaj, chinuindu-se să strecoare animalul vădit tulburat printre gratiile balconului, în timp ce celălalt aştepta jos, cu un aparat de fotografiat rusesc în mână, pentru a remarca şi eventual imortaliza consecinţele experimentului.

-Nu mai întreb cine şi unde era…

-Nu mai întreba. E vorba de ştiinţă, mă înţelegi, e mai presus de individ şi de orgoliile personale.

-Desigur. Bine, şi ce-a păţit până la urmă pisica?

-Hm. Nimic. A căzut în picioare, ca orice mâţă decent calibrată, şi a zbughit-o instantaneu în tufişurile din spatele blocului. Nu cred că am mai văzut-o de atunci, asta dacă nu făcea într-adins să ne ocolească, strategic. Oricum, am fost fericiţi pentru că ne-am putut proba cu succes teoria, şi nefericiţi pentru că în poza făcută la momentul căderii nu s-a putut surprinde decât jumătate dintr-un adidas şi două frunze gălbejite. Cred că mai am şi acum poza aia pe undeva pe acasă.

-Şi, aţi mai chinuit multe pisici în felul acesta?

-Nu, nu, ideea iniţială era oricum să repetăm experimentul de opt ori pe acelaşi „subiect”. Din păcate, nu am mai putut localiza şi identifica cu succes subiectul în vederea continuării studiului aplicat.

-Spre binele bietului animal….

-Şi spre evidenta noastră frustrare. Ştii, pentru experimentul nr. 2 aveam de gând să o aruncăm de la etajul 3… şi aşa mai departe.

-În ritmul acesta sunt convins că n-ar fi apucat să trăiască cele şapte vieţi proverbiale.

-Ei, de unde ştii? Doar ţi-am spus că nu am terminat experimentul. Totuşi, toată povestea asta m-a ajutat să elaborez un soi de teorie metafizică cu privire la transmigrarea sufletelor. (Sigur, la vârsta aia nici nu ştiam să scriu acest cuvânt, dar oricum concluzia în sine era ceva foarte profund pentru vremea aceea). Astfel, îi expuneam amicului meu Ovi, cu un Brifcor rece în faţă, infailibila teorie.

-Spune odată!

-Ai răbdare. Să încerc să o formulez succint. Concluzia era simplă: pisica nu are cum să moară, nici aruncată de la ultimul etaj, şi e foarte logic să fie aşa.

-De ce?

-Păi, gândeşte-te. Pe de o parte, ştim că pisica are şapte vieţi, corect?

-Co-rect. Adică…

-Bun. Apoi, ştim că în clipa morţii, a trecerii dincolo, ne trec prin faţă toate momentele importante, pozitive şi negative, pe care le-am trăit. Ne trece viaţa prin faţa ochilor, cum se spune.

-Din nou proverbe şi dictoane populare.

-Eram copii, credeam în astea ca în Superman.

-Da, ca în Moş Crăciun!

-Nu, pe Moş Crăciun îl împuşcaseră comuniştii. Ştiam asta de la grădiniţă, de la 4 ani.

-Mă rog, continuă-ţi ideea.

-Da, ca să închei şi cu problema aceasta, luând în calcul cele două ipoteze de lucru am dedus cu certitudine şi fără umbră de îndoială că pisica nu avea cum să moară nici măcar dintr-o cădere de la ultimul etaj. Asta pentru că, în cădere, ea ar fi trebuit să-şi reamintească toate cele şapte vieţi trecute, înainte de a muri zdrobită pe asfalt. Ori, şi douăzeci de etaje sunt prea puţin pentru a-ţi rememora şapte vieţi. Q.e.d.

-Magistral raţionament.

-Nu?