Alvar, by Ubiquus

Era din nou duminica. Fernando Alvàrez se trezi mai târziu decât de obicei, abandonându-si cu greu hamacul întins între doua grinzi ale verandei micutei sale cabane de munte. Nu întelesese niciodata: de cum venea primavara, nu se putea odihni cumsecade decât în aer liber, balansându-si corpul firav într-o plasa de sfoara, încropita din odgon marinaresc de contrabanda, adus de un gringo de pe coasta de vest.

Fernando Alvàrez îsi începu ziua nervos. Nu prea dormise bine, si asta se vedea. Fata capatase o bizara tenta alburie, contrastând remarcabil cu ochii migdalati, marcati de cearcane ca de doua rani prelungi de razboi. Colac peste pupaza, parul înspicat i se naclaise si îsi afirma deschis independenta fata de delicata calota craniana, tinzând catre ceea ce se numeste în mod profan o frizura punk. Frizura ce nu îl avantaja deloc pe proaspatul trezit, lasând sa se întrevada aproape ironic doua urechi semi-clapauge, de dimensiuni remarcabile.

Desigur, Fernando nu avea pe moment constiinta dezolarii pe care o inspira potretul sau unei priviri externe. De fapt, nici nu prea stia ce este aceea o privire externa. Traia singur, într-o pustnicie complet asumata, de peste 10 ani, de când murise tatal sau, fostul padurar al locului. Când si aceasta ultima legatura cu umanitatea disparu, se regasi, la 14 ani, complet parasit în mijlocul unei naturi semi-domesticite. Nici nu îsi puse mari probleme, aducând arta supravietuirii la un dat comun, perfect natural. Era învatat de mic cu caile naturii. Deprinsese totul direct de la sursa, fara medieri livresti sau reinterpretari în cheie culturala. Scoala lui fusese padurea, si Dumnezeu stie ca studiase avid, la zi si la seral, fara recreatii si fara teme impuse.

Tatal lui avea o vorba: "Cine are ochii si urechile deschise culege aur la fiecare pas." Desigur, nu gasise niciodata aur în padure, dar ajunsese sa cunoasca lucruri nepretuite. Caile padurii. Caile naturii. Devenind, pas cu pas, caile sale proprii. Incurajat de reusita, crease un scurt corolar plecând de la zicala tatalui sau, adaugând ochilor si urechilor gura, glasul, vocea. De fapt, nu avea cu cine sa vorbeasca. În schimb, cânta.

Tânarul Alvàrez nu detinea, evident, nici o cultura muzicala. Nu stia ce este o nota muzicala, ce este un portativ, ce este o simfonie. Simtea în schimb, adânc în el, o nevoie de exprimare depasind orice limbaj inteligibil. Îl apasa uneori în zona pieptului, cu o insistenta domoala, aproape tangibila, în special în serile lungi de vara. Atunci se oprea din orice ar fi facut, se punea deoparte si aducea la lumina Cântecul, asa cum scoti apa dintr-un put adânc, întunecat.

Asa se întâmpla si în acea duminica de august, când proaspat trezit, Fernando simti subit în piept apasarea Glasului. Se aseza tacticos pe o buturuga, în mijlocul poienitei, si privi spre crestetul copacilor, clipind repede din ochii înca creponati de somn. Nu se întâmpla nimic semnificativ. Îsi drese glasul, cautând sa elimine sonoritatile ragusite caracteristice atâtor dimineti. Obtinu în cele din urma o rezonanta liniara, ceva mai limpede. Ramase totusi nemultumit de evidenta lipsa de forma. Hotarât lucru, duminicile sunt un blestem. Îsi plimba vinovat ochii în jur, cautând un potential tap ispasitor. Ochii i se oprira pe o placa de lemn fixata de un copac uscat, în marginea poienitei:

"Mda, ar trebui sa schimb totusi placa asta. E patetica", mormai ininteligibil. "Totusi nu ma pot desparti de tata." Mângâie cu privirea literele pe jumatate sterse de pe panou, oprindu-se înduiosat pe contururile moi ale cifrei 2. Ramase asa câteva minute bune, absorbit de pustietatea înconjuratoare. Apoi începu sa cânte.

Nici plâns nici lamentare. Pur si simplu o balada inegala, surprinzatoare, ireala, un cântec ca o speranta de salvare. O raza de lumina iesind din acel put metaforic si luminând subit poienita, unde totul se oprise parca în loc, înghetat ca sub suflul unei deflagratii atomice. Cercuri centrifuge de lumina, pornind de la buturuga si pierzându-se în întunericul egal al padurii, dincolo de munti.

Dintr-o data, Alvàrez se opri. Nu mai vedea luminile. Nu mai întelegea sensul cântului. Ramase absorbit de o piatra masiva, perfect circulara, pe care o observa pentru prima oara exact în fata sa. Pe iarba satinata a poienitei. Pe domeniul lui. Se simti dintr-odata perfect treaz, lucid. Avea si nevoie. Din piatra se auzea un cântec. Cântecul lui. Aceeasi delicata melodie, dulce si usoara precum aerul. Fascinat, îsi parasi buturuga si se apropie precaut de piatra. Urechile parca i se dezlipisera de crestet, încercând sa prinda fiecare sunet, fiecare ondulatie a vocii.

Apoi liniste. Prea multa liniste. Fernando duse îngrijorat mâna la sold, unde tinea întotdeauna un cutit de argint, daruit de tatal sau pe când avea 10 ani. Atinse cu un deget lama rece, pentru a-si da curaj. Îsi trecu buricul degetului mare peste inscriptia din mâner: F.A. Fernando Alvàrez. Initialele lui. Zâmbi crispat, continuând sa paseasca încordat. Nimic nu-l poate învinge. Nu aici. Nu în padurea lui.

Descoperi de la câtiva metri ca piatra avea o gaura în mijlocul ei, si ea perfect rotunda. Era mai degraba un colac de piatra. "Foarte bizar", gândi Fernando. Nu-l mai despart decât câtiva pasi de ciudatul obiect. Îi parcurge si pe acestia, aproape fugind, ars de o invincibila curiozitate copilareasca. Se opreste lânga piatra, si într-o fractiune de secunda se întâmpla o serie inedita de evenimente: dinauntrul piatrei se aude un fosnet; Fernando este surprins: piatra are un "înauntru"?; se aude un zgomot metalic; Fernando strânge tare cutitul în pumn; se vede o lumina galbena; cutitul se ridica în aer; din colacul de piatra apare o umbra verde; Fernando se pregateste de lovitura; Fernando sare afara din piatra; Fernando scapa speriat cutitul.

Fernando se uita la Fernando. "Hei!" îngaima el. "Hei!" îi raspunde Fernando. "Ce naiba se întâmpla?"

-Aiia, Frey, spuse Fernando cel iesit din piatra. Nu te speria. Nu ma cunosti.

-Dar, dar Esti eu.

-Nu, Frey, nu este complet corect. Nu sunt tu, sunt ca tine.

-Ca mine, repeta Fernando sacadat.

-Semanam, Frey, este adevarat, pentru ca suntem rude.

-Eu nu am rude, se trezi dintr-odata tânarul padurar.

-Ba ai, Frey, desi nu o stii. Suntem frati.

-Frati!, pufni Fernando. Aiurea. Eu sunt singur. Sin-gur. Eu si padurea. Si oricum, nu ma cheama Frey.

-Lasa-ma sa-ti spun Frey. Esti tu, eu, si fratii tai din padure. Îti pot explica toate astea.

-Haha, râse Fernando, baliverne. Nu e nimeni în padure. Adica nu oameni.

-Stiu, Frey, stiu. Nu sunt oameni în padure. Dar nici tu nu esti om.

-Auzi începu vadit enervat Fernando.

-Stai. Nu te grabi. Te-am auzit mai devreme cântând.

Alvàrez se uita jenat în pamânt.

-Mmmmda, îngaima el rusinat. Si ce?

-Linisteste-te, a fost frumos. Asa te-am si gasit. Ti-am auzit cântecul de departe. Ia spune, dragul meu Frey, tu ai macar idee ce cântai?

-Mmmmda, raspunse tânarul, cu ochii mereu în pamânt.

-Ce cântai?

-Un cântec!?!

-Sigur ca da, Frey, si despre ce e vorba în acel cântec?

-E doar un cântec.

-Nu, orice cântec are un mesaj. Un cântec spune ceva.

-E doar un cântec, se încapatâna Fernando, hotarât sa nu-si destainuie ignoranta. Si în fond stii foarte bine ce cântec e, doar îl cântai si tu mai devreme. Ce mai vrei?

-În regula, dragul meu Frey. Relaxeaza-te. Uite, hai sa cântam împreuna cântecul.

Fernando pufni pe nas, si îi întoarse spatele intrusului, îndreptându-se cu pasi mari spre cabana. Era totusi macinat de curiozitate. Desi se îndeparta grabit de strainul acela atât de asemanator, astepta sa vada ce anume va urma. Era convins ca era pe cale sa traiasca un moment imortant pentru viata lui. Chiar si numai prin faptul ca putea comunica cu un seaman. Seaman Niciodata acest cuvânt nu a fost mai aproape de adevar ca acum.

-Spune, cunosti tu rasa vesela si ferice a Elfilor?

Fernando se întoarse pe loc. Era cântecul lui. Cântecul lui, altfel. Îsi întelegea cântecul. Era magic. Niciodata nu si-l imaginase asa, si totusi era acolo, ca un lac subpamântean ce devine dintr-o data mai clar decât cristalul.

-Este cântecul tau, Frey. Este cântecul fratilor tai. Este cântecul Elfilor.

-El-fi-lor? silabisi atent Fernando, îndreptându-se spre vizitator. Elfi. Ce sunt elfii?

-Haha, Frey. Te rog. E prea mult de explicat. Vom avea mai mult timp, odata, si-ti voi spune absolut tot ce te intereseaza, tot ce merita sa stii si ai ignorat complet pâna acum. Oricum nu esti pregatit sa asculti tot ce îti pot spune. Afla doar ca tu însuti esti un elf.

-Elf.

-Te numesti Frey si esti nascut în Alfheim acum 12 verste. Tatal tau a fost Kobold, cel mai luminat rege al neamului Landvaettir, reusind unificarea în acelasi neam a elfilor, zânelor si spiritelor pamântului.

-Asculta ma numesc Fernando Alvàrez, sunt fiul padurarului Féderico Alvàrez si am 24 de ani. Punct. Nu am nimic de-a face cu.. cu elfi.

-Frey! Nu asculti! Ia gândeste-te. Traiesti în padurea Alfheim. Alfheim.

-Da.

-Ai parinti? Ti-ai cunoscut mama? Cum de semanam asa de mult? Cum de cunosti cântece pe care nu le întelegi? Si pâna la urma, carui fapt crezi ca datorezi aceasta infatisare prea putin umana? Iarta-ma, "Fernando", dar ti-ai vazut vreodata urechile?

Fernando asculta absorbit, ca o persoana care dezgroapa dintr-o data o lada cu raspunsuri la toate întrebarile importante pe care si le-a pus vreodata, de-a lungul vietii. Simtea ca pierde contact cu realitatea. Sau cu ceea ce credea el ca este realitatea. Adevarul era amar, atât de amar, nu pentru ca aducea cu el lucruri noi, ci pentru ca le infirma tocmai pe cele vechi, tocmai ideile pe care tânarul padurar îsi cladise individualitatea pâna în acel moment. Îi nega dreptul la identitatea pe care o credea seculara, pentru a-i impune o alta cu totul straina, bizara, pe care, trebui sa o recunoasca, nici macar nu o imaginase în vise. Nici macar în vise. Asta spune mult despre socul pe care cuvintele necunoscutului îl provocau în însasi carnea lui Fernando. Ah, dar sa taca! Sa taca odata!

-De unde crezi ca provine numele de Fernando Alvàrez? Nu-ti rasuna nicaieri în memorie dubla vocabula Frey Alvar? Nu-ti revine amintirea onctiunii Asatru ca print mostenitor al Elfilor Albi? Angajamentul fata de Kloka män de a onora profund lumea naturala si pamântul?

Fernando/Frey se reasezase pe buturuga lui, cu capul în palme, plângând mocnit. Chipul îi devenise si mai alb, si cearcanele de sub ochi i se adâncisera. Plângea, cu gândul departe, explorând un univers strain, si totusi atât de intim.