Stapanul stihiilor, by Aryaman

(sau slujitorul lor cel mai umil)

Ahab era poate cel mai iscusit dintre Magii Elementelor. Supunea stihiile si le conjura spre a face trebi in folosul lui cu o maiestrie nemaiauzita.

In dimineata aceea, Ahab nu se mai putu abtine sa nu intre in altar. Nu mai calcase acolo de trei zile si simtea in el o chemare de nebiruit. Trecu pragul cu pasi grabiti, se aseza in Cercul Magic si isi incepu incantatiile cele mai vechi pe care le-a savarsit omul vreodata de la zidirea lumii.

Primul a venit Aerul. La inceput soptit in taina, apoi cu un zgomot sfios ca un scancet de copil care viseaza urat. Ahab il simtea trezindu-se in vartejuri slabe, care anunta furtuna cu un falfait suparator. Apoi fumurile prinsera a se ridica in trombe uriase, pe care harul magului le concentra in rafale din ce in ce mai puternice si le proiecta manios in directii nestiute. Se iscara toate vanturile taramului si, prin borta de taina, dadura navala in altar, troznind ca biciul diavolului si bubuind precum norii sub rotile carului lui Eol. Marea Goarna a Naturii mugi cu furie, vestind ca e timpul ca celelalte stihii sa purceada la chemarea patimasa a solomonarului.

Pamantul impinse Vantul deoparte cu huruitul lui greoi. Nimicul imbraca forma solida si culoare. Marmura colturoasa se catapulta ca sageata unei baliste, zgariindu-l pe neobositul Ahab. Stanci tari si cenusii se prabuseau intr-o harmalaie asurzitoare, muschi de granit ai unui Atlas lovit de blestemul leprei. Pornira in pravalire bucati mari de lut galben si argila bruna, stalactite hidoase nascute din maruntaiele Tatei-Pamant. Intregi cimitire vegetale si animale, resturi ingropate si macerate se amestecau in devalmasie, umpland cu prisosinta micutul altar. Era cutremur si ninsoare cu halci de glie. Frenezia telurica se sfarsi printr-o smucitura care nu ingadui decat o secunda de repaos.

Pana la venirea Apei, ivita ca din Pamant. Intai se prelinsera numai cateva picaturi, apoi stropii se inmultira si se pusera pe plouat. Paraul se umfla intr-un rau tulbure si murdar, care ameninta sa sporeasca. Cat ai clipi din ochi, Cercul Magic fu inundat. Apa sparse marmura, slei stanca si inmuie lutul. Muntii pietrosi fura rosi si adusi la marirea unor botisori de nimic, insulite fara nici o sansa in calea Oceanului. Toata acea teribila masa tectonica se lichefiase si curgea acum in bulboane delirante. Un ultim tsunami izbi cu ura lespedea altarului, apoi apa se acoperi de o spuma fierbinte care in curand se lati ca un caimac obscen si puse stapanire pe ea.

Era Flacara care o fierbea, o tortura si o transforma in lava si acid. Ardea apa, ardea altarul, ardea si Ahab in focul creatiei. Apa se evapora dar nu in bule de aer, ci in scantei intepatori si rai ca viespile. Dogoarea incingea si usca totul; marele mag patimea chircindu-se, cu gura secata, parul zburlit si ochii holbati. Il sfichiuia boarea aceea fierbinte ca respiratia varateca a Focului Ceresc, atunci cand violeaza cimpurile cu ardei iuti si le inroseste. Legiunile unui Iad tropical forfoteau posedandu-l pe Ahab, iar Cercul Magic nu-l mai putea apara. O arsura cumplita il facu sa vada fulgere si sa se schimonoseasca, dupa care para nu mai avu ce sa mistuie si se stinse.

Istovit de chinul vrajii dar multumit ca i-a iesit, Ahab vru sa mai cheme o stihie, insa nu mai avea mana. Puse mana pe sulul de papirus din dreapta lui, il folosi cu bagare de seama, se ridica si parasi altarul in susurul Apei-cea-de-pe-urma, blandul potop care le spala pe toate si introneaza neantul pana la inceputurile unui nou ciclu.