Vae mortis!, by Aryaman

Daca e toamna, duminica si ploua, Bellu e mai trist decât de obicei. Mortii parca mustesc în tina cleioasa si monumentele ude plâng. Este un timp al fermentatiei, asa cum antonimul sau, martie, este un timp al germinatiei. Septembrie nu e toamna, ci doar amenintarea cu toamna. Îti vin în minte toate povestile triste, toate bilanturile toamnei... sarbatoarea mortilor Samhuinn, poeziile lui Bacovia, bd-urile franceze cu povesti romantice în care marchize adolescente mor subit toamna, nefericite si trezind în sufletele junilor adoratori setea de opiu. Te uiti la sculpturile funerare si încerci sa reconstitui viata raposatului pornind de la niste cifre si doua-trei cuvinte. Portretele, mai ales, sunt un deliciu. Mustati rasucite, perciuni impunatori, palarii fâsnete sau esarfe înfoiate, toate decoruri ale unor chipuri care seamana tot mai putin cu ale contemporanilor.

Ceilalti s-au pierdut de mine, abia daca mai am pe undeva intuitia ca exista un grup alaturi de care am intrat în cimitir râzând, povestind si întrebându-ne daca vizita batrânului si celebrului profesor întâlnit la poarta poate fi considerata un preambul. Bancuri de a doua tinerete, când stii ca mai ai mult pâna acolo", dar faptul ca te gândesti deja la asta sparge crusta copilariei fara griji. Ma plimb singur, tot mai rapit de impudoarea mea necromanta. Parca as face ceva" cu mortii aceia, i-as reactualiza numai cât sa-mi spuna, sa-mi arate, sa ma initieze în dramele si chiolhanurile cotidiene de pe vremea în care traiau. Povesti de amor cu texte într-o franceza uneori îndoielnica, truda seaca a unor savanti ramasi totusi provinciali, chiritisme, bârfe, îndemnuri patetice transmise urmasilor. Toate sunt pretioase si idilice în moartea lor.

Vad la un moment dat o alee laturalnica, nepietruita, nici macar batatorita de urmele vreunor pasi curiosi. O sincopa virgina în lanul de somitati înghesuite, unde cripta monumentala a familiei Ghika rivalizeaza mut cu mausoleul Cantacuzinilor, peste capetele multimii de contabili, directori de vami sau consilieri juridici care îi despart. Totul este pietruit, deci disponibil. Aleea mea nu. La capatul ei troneaza un mort notabil, pe statuia caruia ochiul meu împaienjenit de ploaie nu vede decât ca scrie Liciu. Liciu si mai cumva, nu-mi aduc aminte. Trebuie neaparat sa ma duc pâna acolo sa vad. Pamântul este reavan, dar înca tare la adapostul frunzelor de artar. Mai trebuie sa ploua zdravan pâna sa ajunga tartinabil, prin urmare ma va tine si pe mine. Ma duc. Trec smerit pe la capetele unor anonimi napastuiti, care au apucat sa-si îngroape si copiii si nepotii. Ajung la monumentul cu pricina si simt ca pamântul se afunda sub mine. Ma surp, am senzatia ca pasesc pe idei periculoase. Dintr-o data filmele cu morti flamânzi care prind viata si se razbuna pe vii nu mi se mai par simple prostioare. Nu mi-e frica, pur si simplu astept sa vad ce se va întâmpla.

Ma opresc din prabusire, dar patinez si nu ma pot urni. În sfârsit scot piciorul, caruia parca cineva îi legase plumb, pregatindu-l pentru o plimbare pe Luna. Este greu si foarte slinos. Ma uit sa vad groapa pe care îmi imaginam ca o profanasem cu plimbarea mea, dar în locul ei nu vad altceva decât un cacat sinistru, neverosimil de mare, lipicios si galben. Mi-e scârba si sunt indignat pe maturatorul infect care a întinat totodata mormântul si propria lui vocatie de luptator împotriva gunoaielor. Ma uit îngrozit la scârnavia insistenta, care tradeaza un prânz plebeu, de prost gust mâncare multa, ghiveciuri grosolane facute la gramada din legume ieftine, de sezon. Însa ca prin minune, penibilul dispare si lasa loc unei hilaritati totale, luxuriante. Oricum sunt singur, socialmente vorbind. Sau asa cred. Pentru ca imediat privirea mi se încruciseaza cu ochii împietriti ai unui general aflat în plan secund, al carui bust domina pulos careul de morti ai familiei sale. O întepenire trufasa si virila evoca o viata în care asceza cazona se împletea armonios cu desfrâul ksatriya. Are favoriti bestiali si zburliti, de lup, surmontati de niste mustati care, dimpotriva, sunt ude de ploaie, resemnate si pleostite. Pupilele încep sa-i luceasca a bascalie, iar fata i se lateste într-un zâmbet generos si tâmp, a la Robin Williams. Pâna si vârfurile mustatilor intra în erectie, transformând generalul de ulani în husar sadea. Tinuta ta nu este tocmai regulamentara, soldat!", pare a spune cu o severitate auto-impusa, lasând în mine loc pentru nadejdea unui ...totusi... azi sunt binedispus asa ca... hai, mars, dar sa nu se mai repete!".

Ma uit apoi zâmbind la pantoful meu stigmatizat de productia presupusului gunoier. Oare cine e mai jignit de actul infam? Eu, contemporanul cacaciosului, sau onorabilul înaintas Liciu? Mai conteaza toate astea, la o adica? Râd de-a binelea si îmi constientizez modernitatea tocmai în ambiguitatea atitudinii. Dintr-o data realizez ca Platon si Darwin nu sunt atât de diferiti, doar ca evolutia unuia este involutia în ochii celuilalt. Platonician: degenerarea lumii nu se opreste la vârsta de fier (a înaintasilor mei, a generalului belicos), ea este urmata de o alta vârsta (a mea si a contemporanilor) careia fara sa stie prolificul gunoier poate ca tocmai i-a furnizat materia prima acum o jumatate de ora. Darwinian: evolutia ca perfectionare a adaptarii la mediu presupune nu o întoarcere la trecut, ci ruperea de el. Oricum e la moda chestia asta. Probabil ca vom ajunge niste modele de adaptare atunci când, simbolic, vom reusi sa înlocuim coroanele funerare cu balegi sanatoase, din popor.